Dacă ceea ce știam că sunt răspunsuri de supraviețuire, sunt doar resurse ale unui organism viu? Dacă fuga, lupta, înghețul sunt doar forma extremă a acestor resurse și apar în fața amenințării?
Și dacă eliminăm amenințarea? Ce apare? Ce rămane?
Lupta apare ca forță. Atunci, a ataca se transformă mai degrabă în capacitatea de a genera presiune, de a împinge, de a întâlni rezistența, de a simți conturul dintre “eu” și ce nu sunt “eu”. Un copil care împinge nu învață să se lupte până când nu i se spune asta. El de fapt descoperă câtă forță poate genera, câtă forță poate primi, cum să dozeze presiunea, cum să citească corpul celuilalt. Aici se dezvoltă o inteligență foarte fină, lucru care este posibil doar prin simpla experiență.
Atunci nici fuga nu mai este doar fugă. Ea apare ca explorare, ca impulsul de descoperire, curiozitate, expansiune, capacitatea de a merge spre necunoscut. Cu siguranță aceeași arhitectură neuronală care fuge de un prădător este și cea care, în siguranță, merge să exploreze.
În cazul ăsta înghețul devine contemplație. Îmi place imaginea naturii înghețate. Sau a copilului care aleargă și brusc se oprește. Este oprire întru ascultare, este observație, capacitatea de a nu acționa imediat, de a lăsa informația să se organizeze pentru mine.
Au curs toate astea într-un joc de luptă conștientă cu flăcăul ăsta. A pornit ca o luptă. Ce am intuit era nevoia lui de a exercita presiunea, cu opoziție, cu contact. Ce am adus în plus a fost atenție, prezență, intenția de a învăța să citim prin corp reciproc intențiile noastre. Descopar ca acest dialog nu este unul verbal. Este un dialog al presiunilor care susține dezvoltarea intuiției. Aceasta nu este doar o funcție cognitivă. Este o capacitate extraordinar de fină de a citi variații de presiune, ritm, și intenție, înainte ca ele să fie formulate în cuvinte.
Și atunci………inseamnă că sistemul nervos are nevoie de doze sănătoase de presiune, opoziție și imprevizibilitate pentru a-și rafina percepția?
Iar asta nu doar pentru a deveni mai puternic, ci pentru a deveni mai sensibil/sensitiv/în simțire. Mai precis. Mai viu.
Atunci ce antrenăm de fapt dacă nu capacitatea de a oscila între mobilizare și conectare? E diferit de a fi doar în alertă sau doar în relaxare?
Un chitarist nu exersează doar liniștea. El exersează și tensiunea corzii. Dacă o coardă e prea moale, nu poate cânta. Dacă e prea întinsă, se rupe. Dar muzica apare întocmai în oscilația dintre cele două. La fel și viața.
Înseamnă că și sistemul nervos funcționează la fel? Copilul căuta presiunea potrivită, întâlnită cu suficiente resurse încât să poată rămâne în relație cu ea. Atunci dezvoltarea nu apare doar prin siguranță, și nici doar prin provocare, ci prin întâlnirea conștientă dintre siguranță și provocare. E locul în care presiunea nu mai e doar ceva de suportat, ea devine informație iar corpul își poate rafina percepția, coordonarea și capacitatea de răspuns.
Asta explică de ce în jocul autentic, copiii par să dezvolte simultan forța, atenția, intuiția, și relația cu celălalt.
Atunci putem spune că un sistem viu are nevoie de trei experiențe fundamentale?
Lupta – Întâlnirea cu rezistența – Viața se dezvoltă atât în prezența rezistenței cât și în absența ei. Sămânța împinge pământul pentru ca acesta să se deschidă. Puiul ciocănește coaja de ou și aceasta se crapă. Bebelușul împinge în timpul nașterii în timp ce pelvisul se deschide. Asta este capacitatea de a genera presiune asupra mediului. De aici se dezvoltă sentimentul de pot, influențez, creez efect, exist. Lupta sau întâlnirea cu rezistența, poate fi prima experiență a eficacității. Aș zice chiar a sensului.
Fuga – Întâlnirea cu spațiul – orice organism viu explorează. Apa curge. Rădăcinile caută. Păsările zboară. Copiii aleargă. Nu fug, ei explorează. Este impulsul de expansiune, dorul sistemului de a descoperi, de a merge dincolo de ceea ce știe. Aici deja exersează adaptabilitatea. Înghețul – Întâlnirea cu informația – Ce bine se simte să știu că nu este doar lipsa mișcării. Este mai degrabă suspendarea acțiunii pentru ca percepția să crească. Toate ființele fac asta. Ai observat vreodată animalele? Ele se opresc, ascultă, simt, privesc, miros, ascultă cu corpul. Asta înseamnă că sunt blocate? NU. Sunt complet disponibile informației. Poate că înghețul e forma prin care viața spune: Mai întâi observ, apoi aleg. Atunci este un proces de rafinare a percepției.
Când aceste trei funcții sunt trăite într-un context de prezență și relație, ele nu mai sunt doar strategii de supraviețuire. Ele devin funcții de dezvoltare. Ele deja sunt funcții de dezvoltare.
Sunt trei moduri prin care viața culege informații. Iar asta poate schimba direcția de explorare schimbând întrebarea.
Nu mai întreb doar „Cum scap de aici?” Pot să zic „Ce încearcă viața să cultive prin fiecare dintre ele?”
Și atunci……
Lupta întreabă: Ce pot influența?
Fuga întreabă: Ce altceva mai e posibil?
Înghețul întreabă: Ce avem noi aici? 🙂
Viața nu le-a inventat pentru traumă, ci pentru a descoperi. Trauma, le confiscă!
Sistemul nervos are nevoie de aceste experiențe fundamentale pentru a-și organiza inteligența.
Aici fascia începe să își dezvăluie toate rolurile. În același timp șn care este despre mecanică, este și despre informație. Este mediul prin care sistemul simte gravitația, presiunea, contactul, opoziția, ritmul, direcția. Prin ea se poartă conversația continuă dintre corp și lume. Este interfața prin care viața negociază permanent cu lumea. Pentru că viața nu evoluează evitând presiunea, ci învățând să danseze cu ea. Altfel spus, fascia preia informația și o distribuie în întreaga rețea a corpului. Sistemul nervos o recepționează și o transformă într-un limbaj pe care creierul îl poate interpreta. Abia apoi apare percepția conștientă, semnificația, decizia, gândirea.
Organismul va căuta constant cele trei forțe fundamentale ale vieții.
Rezistența pentru că dezvoltă puterea.
Spațiul pentru că dezvoltă adaptabilitatea.
Tăcerea pentru că dezvoltă percepția.
Iar sensul profund nu este să le evităm, ci să le întâlnim pe toate trei cu prezență.
Pentru că un sistem viu nu se dezvoltă evitând viața.
Se dezvoltă întâlnind-o.
Oltița Raluca
Oltita Raluca Rad




